Am ajuns la Oslo cu două ore mai devreme pentru o conferință pe care chiar nu voiam s-o ratez. Nu sunt neapărat extraordinar de organizat, dar am talentul de a-mi imagina cele mai proaste scenarii: zboruri pierdute, trenuri ratate și catastrofe academice.
Am ajuns, așadar, mult prea devreme, pregătit să pierd vremea pe TikTok pentru următoarele două ore. Numai că s-a întâmplat ceva neașteptat. Două dintre organizatoare, Anniina și Gina, m-au văzut așteptând și s-au oferit să-mi facă un tur al Academiei. Mai târziu am aflat că turul era gratuit oricum, dar în momentul acela m-am simțit ca un invitat VIP venit special pentru o vizită privată. Ce-i drept, mă aflam și pentru prima dată în Norvegia, ceea ce a făcut totul un pic mai palpitant.
AIRE 2026 – Research Education and Supervision in Focus (8–9 aprilie 2026) a adunat cercetători, profesori și studenți din toată Europa, care au discutat despre coordonare, mentorat și cercetare în învățământul superior muzical și artistic. Eu am fost acolo ca speaker și mi-am prezentat teza de doctorat, ,,Bateriștii rockului progresiv al anilor ’70: origini, influențe și elemente de limbaj”. Venind de la Universitatea Națională de Muzică din București, o instituție asociată mai ales cu muzica clasică, subiectul meu e deja puțin „în afara tiparelor”.
Tema conferinței s-a potrivit foarte bine cu experiența mea. În prezentare am vorbit despre faptul că cercetarea mea a fost posibilă datorită deschiderii, nu a unei ierarhii rigide. Coordonatorul și comisia nu mi-au impus o direcție, ci mai degrabă au făcut parte dintr-un proces de explorare comună. Nu m-am simțit „ghidat” de sus, ci luat în serios ca cercetător. Privind înapoi, fără genul acesta de deschidere, probabil nici nu ajungeam la Oslo (și nici nu porneam în căutarea disperată pentru un sandwich vegetarian în Sandefjord, la 12 noaptea). Până la urmă (și asta am spus și în prezentare), de ce un manuscris de Beethoven e considerat demn de studiu, dar nu și felul în care Ringo Starr a scris ,,The Beatles” pe toba mare? Ambele pot fi analizate și ambele spun o poveste.
Ascultându-i pe ceilalți, mi-am dat seama că întrebarea aceasta — cum poate coordonarea să sprijine, nu să limiteze — apare cam peste tot în Europa. Conservatoare diferite, tradiții diferite, dar probleme similare. De exemplu, profesorii din Belgrad încurajează discuția în locul unei abordări de tip top-down. În Paris, unii cercetători recomandă ca studenții să citească literatură din aceeași perioadă cu piesa studiată. Toată această dorință de schimbare a creat un fel de solidaritate discretă: fiecare încearcă, în felul lui, să facă cercetarea mai flexibilă și mai apropiată de realitate.
Am întâlnit oameni din Belgrad, Barcelona, Helsinki și Paris, pe unii văzându-i până atunci înghesuiți în pătrățele mici pe Zoom. E ceva satisfăcător în a da mâna, în sfârșit, cu cineva pe care l-ai văzut doar pe ecran. Discuțiile au fost relaxate și au continuat mult după sesiunile oficiale. La un moment dat, am ajuns să vorbesc cu un student despre tobele tradiționale norvegiene. Am comparat instrumente făcute din piei de animale cu cele folosite de unii toboșari rock români la începutul anilor ’70.
Unul dintre versurile mele preferate scrise de Joni Mitchell, din piesa Black Crow (1976), spune așa:
„Am luat un feribot până la șosea
Apoi am condus până la un hidroavion
Am luat un avion până la un taxi
Și un taxi până la un tren.”
Cam așa a fost și drumul meu, minus hidroavionul. Am luat un autobuz din București până la Otopeni, un avion până la Torp, un Uber până la Sandefjord, un tren până la Oslo, un metrou până la Academie, încă un tren înapoi la Sandefjord, un autobuz către Torp, un avion către Otopeni și un Uber până acasă; toate în mai puțin de 48 de ore. În mod surprinzător, nu au avut nici întârzieri și nici accidente catastrofale.
În final, AIRE 2026 mi-a arătat cum poate arăta viața academică atunci când e deschisă și umană. De la turul neașteptat până la discuțiile despre seturi de tobe, mi-a reamintit că cele mai importante lucruri în cercetare se întâmplă, de multe ori, în afara cadrului formal. Și, uneori, să ajungi prea devreme e exact ce trebuie.
Alex Musat